Despre exagerare

Alexandru Paleologu, în Bunul simţ ca paradox, vine cu o exagerare -- necesară, deşi, poate, paradoxală!

,,Să nu exagerăm!" Dar, mă rog, de ce să nu exagerăm? Geometria e exagerare, filosofia e exagerare, poezia tot aşa. Tot ce are sens este exagerare. Realitatea curentă e aşa cum e şi atâta cât e, dar cunoaşterea exagerează. Realul, în sens ontologic, şi idealitatea ca necesitate a spiritului sunt exagerări. A avea măsură nu înseamnă a turna apă în vin şi a reduce totul la o scară mijlocie, aşa-zis normală. Pentru asemenea moderaţie exitsă un cuvânt nemţesc foarte bun: ,,Halbheit", care înseamnă jumătate de măsură şi platitudine- ,,Măsura" grecilor era excesivă, ca şi hybris-ul care o rupea. Seninătatea lor era un echilibru nestatornic al exceselor contrarii.
Fără o doză de exagerare nu există nici cunoaştere şi nici acţiune. Nici ştiinţă, nici artă, nici dreptate. Şi nici bun-simţ.