The Edge of Heaven

Ali, un bătrân de origine turcă, trăiește în Bremen, Germania. Într-o zi îi face ”o vizită” unei prostituate, Yeter, care lucra la intrarea unui bordel mărginaș din același oraș. Un grup de turci musulmani îi aud vorbind limba natală și, presupunând că și ea ar fi adeptă a aceleiași religii, o abordează după program, ”sfătuind-o” să  renunțe la ocupația ei, sub amenințarea cu moartea.

Bătrânul nu e mulțumit doar cu serviciile contra-cost pe care Yeter i le prestează. Ar vrea mai mult. Profitând de vulnerabilitatea ei, îi oferă un salariu echivalent cu cel obținut la bordel și îi propune să se mute cu el. Femeia acceptă.

După un timp, fiul lui Ali, Nejat – profesor în Bremen – îi face o vizită tatălui. Aici o întâlnește pe Yeter, despre care află, printre altele, că are o fiică pe care n-a văzut-o demult.

Atmosfera filmului pare să-și schimbe tonul, pe măsură ce personajele devin tot mai mult ele însele. Ali se întoarce acasă beat într-o zi și, în urma unei certe violente, o omoară în bătaie pe Yeter. Bătrânul e condamnat la închisoare, iar trupul femeii e trimis înapoi, în Turcia.

În partea a doua a filmului, apare Ayten, fiica ”îndepărtată” a lui Yeter. Aceasta făcea parte dintr-un grup politic extremist din Turcia, iar în urma unor violențe stradale este obligată să fugă din țară cu acte false. În Germania, în Bremen, o întâlnește pe Lotte, o studentă la Universitatea la care, coincidență, preda chiar Nejat, fiul lui Ali. Ayten se împrietenește cu Lotte, iar relația lor se transformă într-una romantică. Însă conflictul politic în care Ayten e implicată va avea consecințe imprevizibile pentru amândouă.

 „Auf Der Anderen Seite” – (trad. The Edge of Heaven), cel de-al zecelea film semnat de regizorul turc Fatih Akın, redă fragmente de viață trăită marginal, între două culturi, germană și turcă. Diferențele interculturale, sociale și politice sunt foarte bine evidențiate de un regizor care, la rândul lui, le cunoaște prea bine pe amândouă.

Pentru cei familiarizați cu stilul lui Fatih Akın, filmul poate sugera anumite asemănări cu un alt proiect regizoral de-al său (Gegen die Wand – 2004), centrat, la rândul său, pe aspecte din viața turcilor care trăiesc în Germania. 

Acțiunea se desfășoară într-un mod atât de realist și captivant, încât cele 116 minute ale filmului par nejustificat de puține. Scenariul surprinde tocmai prin caracterul său plauzibil, cotidian și naturalețea cu care permite personajelor să se desfășoare. Pe măsură ce spectatorului i se dezvăluie conexiuni nebănuite între personaje, acesta va pătrunde lesne într-un joc regizoral psihologic fascinant. Personajele nu văd însă indiciile de care are parte spectatorul. În acest fel, se manifestă în toată complexitatea și, în același timp, simplitatea lor.

Acțiunea ia constant turnuri surprinzătoare, iar finalul e departe de șablonul superficializat, hollywoodian.

Dacă, într-adevăr, un film bun e cel ce reușește să mai dezmorțească un cinefil rutinizat clătinându-i puțin sistemul vegetativ, atunci Fatih Akın își merită locul pe scena marilor festivaluri de film europene.