De dincolo de mine.

Doamne.. mi-e frică de oameni.
De oameni care n-au umbra în formă de cruce,
pentru că Ţi-au lăsat-o Ţie..
Câteodată mă tem că poate dacă îmi leg sufletul la ochi
şi îndrăznesc să dau perdeaua la o parte,
să nu mă sufoc în fumul dens din camera
ce odată le ţinea loc de inimă.
Parcă mi-e greu să-mi cobor capul din norii
pe care îmi place să mă sprijin când stau şi mă uit la Tine..
Începusem să mă obişnuiesc cu norii.
Dar de când mi-ai zis să ies din camera mea,
şi să Te urmez ca să deschizi şi alte uşi,
am înţeles că Noi doi oricum formăm majoritatea,
deci nu mă mai tem..
Şi parcă încep să nu mai vreau să cobor
cu picioarele pe Pământ. Vreau cer.
Să nu mă laşi mult aici. În cameră.
Vreau norii înapoi..
Mi-ai promis.. Îţi aminteşti?


Dar stai, parcă mai e ceva..
Ba nu, mi s-a părut.
Trecuse un om fără umbră pe strada mea.