Asceza. Între opţiune şi necesitate.

Fără îndoială că în postmodernismul zilelor noastre, într-o societate ce demult s-a îndepărtat de idealul teocentric, unde omul recent (vezi Patapievici) respinge tot mai mult orice formă de autoritate divină - în cel mai 'bun' caz, o substituie umanităţii, aspectele unei vieţi trăite în înfrânare, chiar şi printre creştini, încep să dispară din orizontul umblării cu Dumnezeu.
Golul existenţial în care se află omul căzut, până să-L găsească pe Creator e infinit. Întotdeauna am considerat pornirile dionisiace ca fiind trăiri abuzive, ce se nasc din dorinţa firească de a umple cu ceva acest gol. Şi excesul de trăiri, de senzaţii, de aglomerări, de mulţimi, de zgomot, nu e altceva decât o fugă disperată şi inconştientă de omul dinlăuntru care strigă după ajutor. Unii se tratează cu muzică, cu fapte bune, cu dicţionare, cu recorduri, cu adepţi, alţii aleg să-şi unească singurătăţile în speranţa că poate, într-o zi, două zerouri adunate vor face 1. Cu alte cuvinte, hedonismul lor (în forme blânde – cum ar fi “traiul bun”, “prosperitatea” etc. – sau extreme) poate fi perfect înţeles de îndată ce ne dăm seama că aceşti semeni ai noştri au ales să trăiască “lipsiţi de nădejde şi fără Dumnezeu în lume” (Ef 2.12).
În ce fel am putea totuşi înţelege că creştinii sunt în lume fără să fie ai lumii? Totul începe cu conştiinţa faptului că lumea nu este patria noastră (Fil 3,20; Evr 13,14), de vreme ce Dumnezeu “a rânduit pentru noi ceva mai bun”(Evr 11,40): ne-a chemat să fim copii şi moştenitori ai Împărăţiei Sale. De aceea, “nu suntem datori trupului,ca să vieţuim după trup”, ci să ucidem cu Duhul faptele trupului, ca să fim vii. O critică sistematică – asceza, tocmai – a tot ceea ce ne îndepărtează de Hristos devine acum necesară, dacă e adevărat că logica firii înseamnă duşmănie faţă de Dumnezeu şi că nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Orice ni s-ar spune, se prea poate ca asceza să nu fi fost niciodată mai necesară decât astăzi. Când publicitatea vrea cu orice preţ să ne convingă că suntem doar nişte consumatori, am putea oare face economie de asceză pentru a ne reaminti că suntem, de fapt, chemaţi la înviere, iar trupul nostru “este templu al Duhului Sfânt”? Dacă ne lipim sufletul de această lume în toate felurile, cum să pretindem în mod serios că “aşteptăm viaţa veacului ce va să fie”(Simbolul credinţei)? E greu de spus dacă prin cenuşiul călduţ al “ traiului bun” mai răzbate lumina cea neînserată a Împărăţiei. Un lucru pare însă sigur: a ne lăsa în voia lumii nu este un triumf al libertăţii, ci mai degrabă o figură a entropiei. În chiar clipa în care ne-am închipui că “facem ce vrem” ne-am trezi împrăştiaţi într-o mie şi una de zări, întocmai ca puful unei păpădii. Am fi incapabili să decidem dacă mai suntem şi altceva decât nişte epifenomene ale lucrurilor pe care căutăm să le pătrundem. Şi poate nici n-am mai apuca să ne dăm seama că, “câştigând” toată lumea (sau mai puţin), tocmai ne-am pierdut sufletul.
Totuşi, a decide să intrăm în aventura Împărăţiei, cu tot ce implică ea, este o chestiune de libertate. Putem foarte bine alege să credem că ceea ce ne oferă lumea ajunge pentru a ne împlini umanitatea – iar vraja lumii, trebuie să recunoaştem, nu e întotdeauna neglijabilă.. Sau putem alege împlinirea prin sfinţire. Aşa cum spunea cândva A.W.Tozer, abia atunci începi să cunoşti adevărata împlinire din Dumnezeu, când eşti gata pentru sfinţire, adică asemănarea cu El, chiar şi cu preţul fericirii.

În fond, totul se joacă în cămăruţa libertăţii omului, unde nimeni nu poate intra fără să fi fost chemat. Până şi Dumnezeu se abţine.