Eu știu, tu știi, el știe.

Într-una din zilele trecute, am văzut în sala de lectură a Bibliotecii Universitare un tânăr ce răspundea online la comentariile altor useri (că nu știu cum să-i mai numesc) pe pagina online a unui cotidian.
Foarte important, pentru fiecare cuvânt consulta DEX-ul și, pe alocuri, Wikipedia. Probabil căuta sinonime livrești. Păi ori comentăm, ori nu mai comentăm!

Despre călătorii

© Airwan | Dreamstime.com

      E ceva fascinant și unic în fiecare călătorie. Fie cât de scurtă - în afara casei, orașului, țării. Am încercat să profit cât mai mult de astfel de oportunități, doar, vorba vine, bate fierul cât e cald!
      Există și acest gen de vacanță ”de vis” sub forma unui traseu turistic dens și alert. Un ocol al pământului în 80 de zile pare a fi un plan realizabil pentru atât de mulți. Și se practică, e rentabil, vezi multe și te întorci cu amintirea unor locuri de care prieteni sau cunoscuți abia au auzit.
     Prima ocazie pe care am avut-o să ajung într-un oraș turistic european a fost în 2005. Veneția. Grup de 50 de persoane, cu autocarul. Ieșire scurtă, mai degrabă monotonă. Deoarece în momentul în care grupul de călători nu e omogen, fiecare are propriile puncte pe harta obiectivelor de vizitat. Nici vorbă să poată fi toți mulțumiți, iar aici se cere soluția de mijloc: obiective-generalități de care cel mai probabil nici nu ai nevoie și nici nu te interesează în mod personal.
      Pentru mine, vizita într-o țară străină e ca mâncarea bună. Dacă nu-i acorzi suficient timp pentru a te cuceri cu estetica și gustul, n-ai făcut decât o banală consumație pe stomacul plin.
      Când aud persoane lăudându-se cum au vizitat 5 țări într-o săptămână, câte 2 orașe pe zi sau alte chestiuni similare, înțeleg două lucruri. În realitate, n-au văzut mare lucru. Puteau la fel de bine să fi aterizat pe un aeroport internațional și să privească de pe geamul de la etaj dinamica peisajului.  Pe de altă parte, astfel de amintiri fac parte din categoria ”am poze, deci am fost”. Hai repede lângă statuie, lângă nu-știu-ce biserică, mai un parc, o cafenea și gata. Ai văzut orașul. Pentru că, până la urmă, o astfel de experiență în care nu există implicare pe termen lung, nu e validată decât prin feedback-ul primit la fotografiile de vacanță.          
       E o lipsă de respect față de însăși noțiunea de călătorie ritmul acesta mult prea alert în care istoria, cultura și civilizația unui oraș sunt procesate de amatorii de poze de vacanță.
Unii ar zice că a cunoaște un oraș poate lua luni, chiar ani buni, e adevărat! însă schimbarea bruscă, alertă a peisajelor urbane sub pretextul escapadelor turistice fugitive e pur și simplu amețitoare.
        O călătorie bine-meritată ar trebui să însemne dincolo de toată alergătura o redescoperire de sine într-o altă lume, o experiență tonifiantă din care rămân amintiri bine întipărite chiar și în lipsa camerei foto.

The Insider

         Ai mai spune adevărul dacă asta te-ar costa totul – familia, copiii, casa, somnul liniștit? Sub această întrebare stă destinul lui Jeffrey Wigand, un cercetător chimist ale cărui cunoștințe despre politica mariilor corporații producătoare de tutun ar putea transforma radical industria și viețile fumătorilor.

”The Insider” (1999), în regia lui Michael Mann, e un thriller la granița dintre documentar și dramă. Cazul real în jurul căruia e scris scenariul a fost construit de jurnalistul CBS Lowell Bergman, realizatorul emisiunii 60 minutes. Ceea ce pentru CBS sunt simple surse, pentru el sunt martori importanți, oameni ordinari puși sub presiune extraordinară. Bergman e un jurnalist de investigație experimentat. Pentru el, a fi fidel acestor oameni – martori cheie – e o condiție intrinsecă profesionalismului. Relația cu Jeffrey Wigand pornește pe fondul intrării în posesie a unor documente în limbaj tehnic, pentru a căror descifrare apelează la specialist. Informațiile pe care însă le cunoaște Wigand sunt de o asemenea importanță, încât încălcarea contractului de confidențialitate ar decide ruptura definitivă de companie și, o dată cu aceasta, repercusiuni grave asupra familiei.

Jurnalistul îi propune un interviu. Wigand acceptă, în ciuda amenințărilor din partea vechilor angajatori. Povestea lui e suficient de interesantă încât să poată fi difuzată cenzurat, consideră producătorii CBS News. În realitate, în urma procesului intentat de corporația Brown and Williamson, redacția se teme de consecințele financiare ce le vor avea de suportat. Accentul se mută astfel din sfera intrigilor corporatiste către problematica eticii jurnalistice.

Dacă adevărul ar face fumătorii liberi, sunt datori jurnaliștii să-l spună cu orice preț? Dar dacă prețul nu se vrea a fi plătit? Până unde contează loialitatea față de surse? Dar cea față de bani? Etica și integritea morală devin într-un astfel de context simple artificii retorice, insuficiente până și spectatorului pasiv. 

Performanța reușită de Al Pacino și Russell Crowe  de a transpune intensitatea și riscurile procesului de demascare a lăcomiei corporatiste fac filmul o experiență unică, la fiecare vizualizare. The Insider e un film neașteptat de actual și provocator. Pentru că adesea oamenii care au îndrăznit să riște totul rostind adevărul au fost condamnați de societate la ignorare și uitare. Iar pentru că istoria se repetă, aceeași soartă le-a fost așternută cu abilitate și contemporanilor Bradley Manning și Julian Assange. Poate că, până la urmă, morile de vânt nu pot fi întotdeauna învinse.

La sfârșit de an

Poezia kilometrul zero

Tot

mai

indiscretă

Liniştea

La
sfârşitul fiecărui
poem

Mai
rupe
câte-o
bucată

Din
cutia
Pandorei

(Costel Zăgan, Poeme infracționale)

Se cuvin câteva cuvinte

Oamenii care nu reacționează la jocuri de cuvinte, calambururi, sau -- mai snobistic spuNs -- „puns” au probleme de înțelegere și semnificare tocmai datorită unor serioase lacune lingvistice. Un studiu interesant, aici.
Frumusețea stă în ochii privitorului e, cred, cel mai frecvent pardon pentru obtuzitatea intelectuală asumată.
„Nu, voi nu-nțelegeți că eu nu-nțeleg poanta.” Așa se traduce concesia non-verbală - de regulă neutră, chiar neexpresivă - a săracului cu duhul în postura de interlocutor.
De la o vârstă respect(r)abilă însă, arieratul verbal nici nu se mai deranjează să consimtă, tacit măcar, că s-ar fi prins de glumă. Acum respiră ritmic cu un aer solemn, thinit de observator atent și profund cum transcende sobru gluma care e chiar el. Nu, domnule. Nimic nu mai are sens pentru el. Ce-s cu argourile astea postmoderniste? Vă bateți joc de cultură și de limba română?

Tu câți nervi optici ai?

Până la ultima scenă, „Film pentru prieteni” al lui Radu Jude are un singur personaj. Un one-man-show remarcabil în care un bărbat de 41 de ani ce a ales să se sinucidă filmează un ultim mesaj. 
Dacă în primele minute confesiunea pare banală, destinată familiei și cunoscuților, pe măsură ce tensiunea crește, se transformă în monolog adresat spectatorului, al cărui discomfort se accentuează. Fie coalizează cu „victima”, identificându-se cu slăbiciunea acesteia, fie încearcă un sentiment de vinovăție față de cei pe care, la rândul său, i-a pus cândva la colț.

„Film pentru prieteni” (2011) e un film despre relații interumane, despre societate, despre birocrație, despre absurdul din România. Umorul involuntar accentuează grotescul dintr-o societate în care fiecare se pricepe la orice. 
Vecinul „săritor” nu știe ce să-i facă omului; aduce hârtie igienică, cu care începe a șterge canapeaua pătată de sânge. Când vine echipajul medical, confirmă și el, „da, i-a atins toți nervii optici”, cu o nonșalanță ilariantă. Vecina, mai slabă de înger, nu îl poate ajuta fizic. Se resemnează spunând Tatăl Nostru, îi face o cruce și așteaptă să moară. Nici ambulanța nu vine timp de minute bune.  Iar – ironia absolută –  când vine, îl consolează pe sinucigaș spunându-i să stea liniștit, că doar nu va muri.

1 mai muncitoresc

Nu e niciun secret în faptul că majoritatea canalelor media se confruntă constant cu un anume deficit de subiecte. Când nu mai ai ceva interesant și relevant de zis, una din variantele facile e să distragi atenția publicului de la subiecte importante, unele deja cunoscute, către cu totul altele, mai degrabă irelevante și banale.
Fenomenul ”ce fac românii”. De Crăciun, ”câți bani scot românii din buzunar pentru masa de sărbători”, de Paști, ”pe ce cheltuie românii banii”; statistici la repezeală, sfaturi nutriționale și atenționări de la tot felul de ”părerologi” de serviciu, de grija ta, telespectator ignorant!
Cum petrec românii de 1 mai? Pe lângă faptul că anul acesta, ziua muncii nu ar fi trebuit să reprezinte nimic, fiind, calendaristic, zi de weekend, televiziunile nu s-au abătut de la clișeistica ”reportajelor” de 1 mai, vrând, chipurile, să explice plebei din fața televizorului cum stă treaba cu sărbătoarea națională.
Cui îi pasă ce mici se mănâncă în Vama Veche sau de lungimea medie a păturilor aduse de acasă? Se îmbogățește cineva spiritual sau cultural după asemenea revelații? Mă tem că nu. De fapt, mai mult de 60% din ”știri” și așa-zise exclusivități sunt cu desăvârșire ordinare, iar cine își pierde timpul urmărind asemenea inepții și banalități, trebuie că are o mare problemă.
Cât despre gluma de mai jos, lăsând la o parte caracterul ilar discutabil, e mai interesant modul în care cei din studio au trecut senin mai departe, fără a ”drege” nimic. De altfel, dacă tot au vrut să afle cum mai e prin Vama Veche, s-a văzut destul de clar.